ANOTIMPUL NEPREVĂZUT

 

 

 

 

ANOTIMPUL NEPREVĂZUT

 

Marin SLUJERU

Editura Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2013

 

Lector de carte: † Fábri Sándor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MARTIE

 

goală cutia bătrânului vecin

trăieşte, şi-a ridicat corespondenţa

 

cutia mea – plină-ochi

rectangular nimicul

 

EXCLUSIVITATE

 

cum mi-ar aşterne cineva o faţă albă de masă în zbor,

mi se întâmplă liniştea

 

zgomotele serii o acompaniază

şi ochii deja-domnişoarei, calzi

 

– nu, nu mi-e sufletu-n trecut,  se mai petrec schimbări

 

IPOCRIZIE

 

nu înțeg graţia ta în oraşul sfârşit,

faptul că dau s-o notez

 

– graba ta – da

şi vulpiţele iama prin cofetării

 

VORBE LA PALAT

 

azi numai eu am venit

 

au trecut nişte casnici pe lângă zidul grădinii

 

freamăt de frunze, foşnet de vorbe

 

ÎNFRUPTARE

 

odată am să plâng pe săturate

cât a meritat, cât n-am apucat

mă voi face de râs

o să-mi tremure hainele, carnea, bărbia

abia aştept

 

 

NORDICĂ

 

ziua de iarnă iar luminoasă

 

n-o laud,

nu-i dau tuşa mea personală

 

o iau ca un lucru de la sine înţeles, cuvenit mie

 

 

***

 

singur cu mâinile goale

mănânc alimente singure

Aprilie vântură furouri prin cer

 

 

STAREA AMINTIRII

 

în copilărie –

prietenii mai mari îngrijindu-mă

şi eu, vai, bătrân

 

CORSO

 

ce dumnezeiţe, ce şcoli de manechine

cine a zis că oraşul e mort

 

se poate trăi mult şi bine la Sighet

întâlneşti bătrâni noi peste tot

 

BANCA DIN FAŢĂ

 

o, n-aţi văzut bătrânul în argint

stătea încremenit în Anotimp,

pierdut în argint

 

orice mişcare l-ar fi prefăcut

în nişte lut pe trotuar

şi m-am ferit să nu mă vadă

 

şi m-am ferit să nu îl văd

 

 

SUNT NOPŢI DE DORMIT

 

la urmă – conturi încheiate –

trecem pe pilot-automat

 

seară de seară ne culcăm,

de parcă ăsta ar fi rostul nostru

 

de parcă am avea de terminat rapid

/ cu / provizoratul –

 

( aşa cum pâlpâi eu pe-aici, în lichidare,

dacă te-ai ivi, m-aş prăbuşi încă )

 

AZI NU SE FILMEAZĂ

 

plouă, vântul bate razant cu vitrinele

oameni cu gulerul ridicat se grăbesc

la locul lor natural în compoziţie,

umbrelele se dau peste cap la fix

…………………………………………………………………………………………………

spre seară, un  fluviu de maşini târâtor prin oraş

deasupra toamna distribuie frunze color

semafoarele filează foarte feeric

 

GRĂDINA MORII ON-LINE

 

un tânăr ostil, anonim

tocmai am avut o dispută pe site-ul local

totu-i privit notat comentat

respirăm în cerneala virtualului

 

( copiii prea mici mămicile translucide

un râu cu un deal împietrit

pe dig trec perechi afundate în câte s-au scris

cândva se aude un aparat de filmat )

 

TU DEJA ŞTII

 

ce-i cu tine zilele astea

te-ai îmbătrânit te-ai încetinit

privirea ta abia ajunge la noi

abia trece de la unul la altul

 

lucrurile astea nu se petrec aşa peste noapte

mai degrabă nu se petrec

pentru că nu-i un răspuns

– doar noi, întrebători, întrebători

 

 

CONTEMPLARE

 

în stradă lumina în fel şi chip:

toate se-nteţesc, se pun în mişcare

 

în spatele meu chelneriţa curăţă mesele amãnunţit,

are o bluză albă, februarie

 

MĂRTURISIRE

 

 

pe mine să mă lăsaţi în pace eu sunt sub ocupaţie

de plictis de îngeri de farmazoane de singurătate

 

nu sunt aici şi nu am fost vreodată

am incapacitatea fiinţială de a fi prezent

pe mine să mă lăsaţi în pace

 

pe mine să nu mă uitaţi nici o clipă

 

VARA CONTINUĂ

 

cafenelele pline, parcurile aglomerate,

pe corso aceiaşi inşi – ce aşteptăm pe aici?

 

poate lumina ce enervează dimineaţa pescarii,

vreun zvelt allegro de pian, rătăcit

 

poate ziua în care, lămpăresele făcându-şi datoria,

fi-va totul clarissim

 

DANTELĂREASA. VERMEER

 

omul în exerciţiul frumuseţii sale – orice om –,

cu atributele divinităţii –aici cârlionţii, tinereţea –

 

la supermarket în lumină înşfăcăm de toate

aşteptând la cassă, Jaga-Jaga, schiţãm un dans din şunci

 

PLURAL

 

trăiesc mărginit de râuri la care nu mă duc

stau aici toata ziua cu lumina de-acolo

pe nepusă-masă ne bântuie albastrul înserării

 

 

POEZIE, POEZIE

 

vorbesc de la egal la egal cu voi,

ci eu, doamne, ce-am făcut atâţia ani?

am nişte cărţi în casă închise mai mereu

una sunt eu

 

ies tot mai des în oraş mă plimb tot mai încet

tinerii sunt de-o frumuseţe fără greş

nu îşi arată în clar fericirea

 

frunziş tulburător!

– nu, nu de iunie – de Mai, strălucitor

 

 

CONGENERI

 

în codrul orăşenesc ne pândim care moare primul

 

să nu trăim mai puţin

să nu întâlnim anumite persoane la înmormântari

 

să nu rămânem singuri

să nu murim cu poemul în noi

 

 

MENIUL ZILEI

 

nu ştiam când intrase în restaurant

deodată şedea, cu rochia ei albastră, singură la masă

 

pe sub pereţi, printre colonade, parcă eram şi noi

nici nu încercam să ne privim în legătură cu ea

 

nici eu / poet / nu mă mai pot privi în legătură cu ea

– ’ să nu plece cumva, încerc o panică uşoară

 

IMPRESIE DE LOCUIRE

 

nu bine se stinge ultimul lătrat şi începe ceasul meu

– massa oarbă a trupului

– uneori alcătuirea de la sine a poemului

 

azi-noapte mi-am simţit greutatea

– interacţiunea cu celelalte corpuri din acest cartier de univers

– ancoră a sufletului ghemuită pe acest cearşaf

 

 

***

 

noapte de toamnă creierul tace chitic

„psst!”, pe muţeşte

să auzim, să auzim

 

 

ÎN CENTRU

 

aceleaşi biciclete bibilite rezemate de vitrină,

de câte ori apare o nouă cafenea –

sunt băieţii eterni de la marginea oraşului,

ascultă muzică, discută fotbal, chelneriţele nu-i interesează

 

îmi imaginez grădinile neascultate şi Râul –

de-o vreme, copacii au frunzele tot mai mici, mai picturale, mai puţine

 

MIRAJ CLAR

 

ninge, prima zi de iarnă

mă vor întreba: “ ‘ce eşti trist, Marin?”

„aşa-i frumos acum”

 

fiecare cu părerile sale de rău

– în faţă, clar, bucuriile premergătoare

 

 

URGENŢĂ

 

! ce bine-i aici, ce linişte şi ce lumină,

adormi în clopoţitul depărtat al oxigenului

 

te dai jos din patul înalt direct în Păşunile Raiului

când merg copiii la şcoală, dimineaţa

 

 

CINEVA

 

“…Ion era în bucătarie, fuma…”

povesteşte unul din hoaverii întorşi de la înmormântare

e vorba desigur de răposat

 

a rămas de-o poveste şi din viaţa lui –

fiecare ajunge odată cineva,

are momentul său

 

 

REZOLUŢIA

 

poetul seara încurcat în cereri:

“subsemnatul vă rog să mă primiţi în rând cu lumea…” –

 

„sunt şanse mici de aprobare, cândva

o dată aţi ales, redactarea e grea, birocraţia mare

nici timp de adaptare nu-i

în plus, deja v-a cuprins o emoţie soră cu moartea”

 

 

STINGE LUMINA

 

de s-ar arăta obrajii tăi limpezi luminoşi

dimineaţă de dimineaţă prin odaie,

aş fi un boier luminat

 

– nu aş orbecăi sub becuri îngrijorat

de trosnetul gheţii de pe geamuri,

când dă să intre lumina

 

A NINS ÎNTRE TIMP

 

tot mai greu m-arunc în poezie

traiul meu poetic este în suferinţă

adio ochi în soare, inimă uşoară

mă bate gând de îmbătrânire, de realitate

 

mă bag sub plapumă rânjind a bucurie

bradul de vis-a-vis e plin de zăpadă până în vârf,

luna stă în toată regula pe muchia blocului

 

– suntem cam mulţi în noaptea asta, prieteni,

slabă singurătate poetică

 

BĂIATUL

 

mi-am vizitat prietenul bolnav

de un număr potrivit de ori

nu l-am deranjat, nu l-am uitat

 

“ întotdeauna ai fost tu un băiat bun “

– zice toatã lumea

 

şi am râs pe larg, obligat, cu fiecare

pe celelalte drumuri, în celelalte ceasuri ale mele

 

 

POZĂ

 

un pom de unul singur înflorit

tocmai mi-am ridicat ochii din gândul la tine –

primăvara este în trecut

 

 

CUMULUS PE CORZO

 

i-auzi!

palide, ‘n nor parfumat, de-alabastru

plutesc prin lumina ochilor mei,

îngrijorate să nu le cadă obrajii mari pe jos

i-auzi!

 

– mergeam la pas prin luna lui Mai,

să scriu cum îmbătrânesc

 

 

FĂRĂ OBIECŢII

 

nici nu ştiu eu cât se bucură că m-a întalnit,

îmi comunică o tanti foarte îngrijorată, printre altele:

„mi s-a spus că ai murit” –

 

iar oraşul a consemnat treaba asta fără obiecţii

şi îşi derulează viaţa ca şi cum

şi tu, Sighete, frate al meu – şi tu?

 

GRĂDINA MORII

 

plină, Iza curge în seara asta tăcut, repede

trec tineri guralivi spre dealul întunecat

 

aproape ne-atingem şi nu ne vedem

de înlănţuiţi, de amintirile locului

 

 

PIETA

 

astăzi bătrânul ce-l port cu mine mi-a căzut în braţe

( capul pe spate, ochii orbi, mâinile, picioarele-i atârnând )

 

– aşa îl duc prin oraş – îi sunt Maria –

pe stradă trec femei frumoase

 

TEAMĂ

 

sfârşit de August mai tăntălau, mai tolomac

şi decât burlacii de la marginea oraşului

mai mătăsos decât figuristele de pe centru,

fercheş, înalt cât figuriştii

 

şi nu mă pot bucura, că se trece

şi nu-i nimic după

 

 

FEREASTRĂ

 

cade un fluture galben – deja –

de mâine încep frunzele

 

AER FĂRÂMICIOS

 

soarele scaldă degeaba muşcatele

se simte la intrarea în bloc

atât de rău le-a muşcat frigul azi-noapte

 

– jale la ferestre, prăpăd prin balcoane

schelete de flori, praf şi pulbere de petale

 

AMINTE

 

târziu, ai tăi răsună în sufletul tău ca o vioară

trăieşti fără ei, după cum şi ei fărătine

 

poate şi tu în sufletul lor –

uneori acestea se întâmplă. uneori

 

VORBE

 

cu musafirul în faţă – şed

nu-i ofer nici un ceai,

cum aş fi musafir în casă la mine

 

în fotoliul de-alături – Nimicnicia  mea

împietrită, în toata gloria

 

 

ÎNGER OCTOMBRIN

 

nu te cruci de bătrâneţea mea

nu te minuna nu mă căina

ea mi-e pavăză înger cuib

cum trec, mă păzeşte de vuiet

 

totdeauna e cu mine

şi mă-nvaţă-a face bine

în tot locul mă-nsoţeşte

şi de rele mă fereşte

 

 

OCTOMBRIE. DOAR

 

îţi spun poemul despre îmbătrânire

nu încă, mai târziu, nu acum

 

– mai târziu sare asupra mea, îmi va fi prea aproape

şi cu preaaproapele eşti absolut singur

doar trăieşti – nu scrii, rămâne neştiut totul

 

scriu acum,

cât n-a venit încă

 

A DOUA ROSTIRE

 

cum am dat în fervoarea abstinenţelor

cum, de sprâncenele mele cărunte, nu vedeţi tânărul dinăuntru

cum cineva tot înclină şi eu tot îndrept ramele cailor verzi de pe pereţi

îmbătrânesc. învăţ să spun cum are loc asta. la urmă voi vorbi ca pe apă

 

 

 

ÎNVINGĂTOR

 

tocmai am terminat poemul despre îmbătrânire

cad lat în pat

oasele mi se fac foarte uşoare

dau din picioare dezordonat

o, dulce osteneală a trupului la tinereţă!

 

 

PEISAJ

 

intru în aşternut, mă aştern

patul cam scurt, totuşi comod

 

stau aşternut, cu cei duşi, cu cei din bloc

 

stăm ca zăpada –

s-a aşternut peste tot

 

 

METAMORFOZE

 

iscodesc dealul, urmăresc râul în vederi –

vinovăţia stă pe mine ca pe spini

 

din oglindă mă priveşte un bărbat sever

se-ajunge greu la inima lui

RĂSTIMP

 

de-o vreme m-am oprit,

nu ştiu când voi continua cu îmbătrânirea

 

viaţa mea – hobby-ul, amuzamentul – este îmbătrânirea

doar ea se întâmplă

de pildă: un tânăr se prăpădeşte brusc de grija mea

 

– îmbătrânirea se petrece în salturi

între ele răstimpuri imense, cu viitorul încremenit în faţă

 

 

 

LA PATROANA CREDINCIOASĂ

 

băruleţul are în faţă un perete de lemn

cu ferestre şi uşi

űgyeşe, chelneriţele intră şi ies,

prepară cine şti’ ce,

apar printre noi şi dispar

 

ori doar se arată în cadre –

acolo privim, acolo ni-i mântuirea

acolo întrezărim veşnicia

 

 

SĂRUT

 

s-au împlinit adevărurile definitive din poeme trec năruiţi congeneri

eu păzesc tinereţea noastră

/ veniţi de luaţi! /

 

uneori o sărut

buzele ei au un gust gândit

 

ÎNSPĂIMÂNTARE

 

mi-am uitat fără-veste chipul!

 

COPĂCEL

 

ani buni nu se face nici o vorbire

şi dintr-odată e prea târziu, eşti bătrân

sau, mă rog, un copil al bătrâneţii –

 

ţi se întâmplă lucruri absolut unice

sau, mă rog, la fel nimănui –

numai râzi ca un VIP între oameni

 

DE-A VEŞNICIA

 

scriu foarte greu la cartea de îmbătrânire

– nu, nu îmi propun să îmbătrânesc cum scrie la carte,

doar scriu cum îmbătrânesc. greu. adesea nu

 

iată-mă împreuna cu prietenii duşi:

cum m-aşteptau, aruncăm umbre mari pe pereţi,

avem bolţi arcuite deasupra

şi unul dintre noi, parcă, o aură aurie – capătă minte!

 

e luna lui Mai şi mi-e frig

şi nici nu vreau să vină vara,

că toată vara mi-e frică să nu treacă vara

şi la sfârşitul lui August se clatină plopii u l m i i  l u m e a

 

BĂTRÂNI ÎN LUMINĂ

 

(o noapte bine-închisă, azi-noapte)

 

perechi – trec grăbit

au o flacără albă în păr s-a aprins singură

 

– îţi poţi trece mâna prin ea poţi dărui din ea tuturor

dacă te dai pe faţă, te faci om nou

 

cum te-ai spăla cu bătrâni –

pe lângă ea, soarele e-un copil

 

13

 

a trecut ziua mea strălucitoare, goală

o urmez trist ( datoria), cu tot alaiul

 

 … domnu, domnu, a intrat pensia?…

… vai, ce tânăr eraţi în poza aceasta!…

 

Iunie, genunchii voştri!

eu cum să mă sui în cireşi?

 

EXTRA MUROS

 

trece lipit de ziduri prin parc

un sighetean adevărat, de exemplu

 

îi vizionez – pe el şi porumbeii graşi –,

pe nică’ri, în mijloc de centru

 

ERA SĂ MOR AZI-DIMINEAŢĂ

 

„cine-i?“ strig la umbra de dincolo de glasswand

dădeam să ies în hol – acolo umbra se piti

 

– nimeni, nimic, positive

apartamentul închis de peste noapte

pe jos, nişte schije din geamurile de vis-a-vis

– scintilau

 

 

! în tătă ziţa şi-n tăt neamu’, este-un pruncuţ de haramu!

 

 

 

TRAFIC

 

( „hai să vezi ce morgă nouă le-am făcut!”,

mă întâmpină directorul Casei de bătrâni )

 

ei stau depuşi pe bănci, în cărucioare

în largul porţii larg deschise

dacă te uiţi spre careva, tresare

cade la loc, cum treci

 

tinerii au pavilionul lor

din pridvor se iţesc creştete rase

te studiază ca popândăii,

te urmăresc, cum treci

 

în şosea traficul se- nteţeşte

trecerea-i tot mai mare,

pietonii ţin pasul,

pe lângă parcul Casei, î n f l o r i t

 

 

OCTOMBRIE

 

Soarele însoţeşte toată ziua copacul policolor

ce curtezan desuet, tâmp

 

totuşi, au îngălbenit  toţi copacii din jur

îşi smulg frunzele, îşi sfâşie veşmântul

 

 

PROVOCARE

 

la început numai eu ştiam bătrâneţea mea,

o înlăturam ca pe-un fulg lipicios

– a fost prima îmbătrânire

 

au urmat altele, multe, de ne’nlăturat,

strat după strat peste inimă

– stă ascunsă, nevăzută, dulce

 

cine să-şi facă drum la ea,

acum, că-i ştiu cu toţii străvechimea?

– cine să răspundă provocării?

 

DUMINICALĂ

 

tot mai rar cu prietenii la un loc,

ne-ntrerupem mereu,

mai bine am tăcea în trei, fiecare

 

mai bine am privi casnicele

( cum şi-au mai echipat masculul antemergător )

împodobite, trec-lanţ de la biserică

 

cum arde Octombrie în vitrine,

turle şi plopi se confundă în subcerime,

spaţii peste tot, fără timp, la vânzare

 

 

NOIEMBRIE

 

cineva trebuie să umble aplecat prin toată casa

după lumina asta de dimineaţă, să se uite afară

 

în spatele blocului pretenarii pornesc într-o nouă zi cu spirt,

umplu locul agale, legănat

 

se aseamănă cu lumina aceea … din poezia aceea…

pune lucrurile în ordine, în curs

 

– acolo, o oglindire a primăverii din faţă,

aici – o scânteiere cu iarnă

 

NON-STOP JOB

m-aş duce şi eu cu voi să văd lumea

dar trebuie să stau acasă cu slujeru marin

omul a trăit o viaţă aici în sighet

de-o vreme dă reprezentaţii cu bătrânețea lui

îi sunt însoţitor, nu-l pot lăsa singur

se face de toată comédia

 

trebuie să-l scot la plimbare pe corso

să-l grăbesc la traversarea zebrei

să stau zi de zi cu el la aceeaşi cafenea

să ne minunăm de fiecare trecătoare

să-i ţin sufletul când nu scrie nimic

să-l duc din an în paşte la grădina morii

în aerul ăla vede aude adulmecă

 

e foarte greu cu el

şi-i mai-întotdeauna dus

adevărat, uneori vin aici toate depărtările

 

81.DORM PE-O URECHE

 

azi suntem revoltaţi, a fost cutremur, nu s-a anunţat,

decât acest întuneric în plină zi, această ploaie murdară prin noi

 

mă culc devreme – am în calculator 80 de poezii de îmbătrânire

restul sunt floare la ureche

 

IARBA

 

anul acesta trece în tăcere cu luminile joase (de soare nici pomenire)

stăm în vitrina cafenelei,

derulăm o cunoaştere eminamente sensibilă, obscură

ce sociabili suntem

 

ninge rar se acopăr grădini

ce mare gălăgie făceam, ce cuminte plecăm – docili ca iarba

la primăvară va încolţi sau nu

 

ANONIM

 

! ce bărbat impozant străbate mulțimea,

ce coamă de-argint / ce coif attic poartă

 

ce mască de fier neputinţa pe faţă –

în paza lui păşeşte femeia – măruntă, îngrijorată

 

FEERIE

 

Ianuarie zi luminoasă

gnomi bătrâiori răsar peste tot

caută vorbă prilej

nu mai vor să fie lăsaţi în bună pa’

 

nu mai stau la răscrucea nimicului pe ultima sută

nu se mai plimbă pe corso chitilin-chitilinaş

 

umblă hai-hui prin oraş îmbujoraţi ca pruncii

 

REMOVE

 

Martie intră lumina în baie

las apa caldă să curgă din robinet peste mâini

o dau mai tare, rezist devenirii –

 

merg mai greu primăvara

la fiecare pas notez sclipiri, lumini

să mă bucur de ele pe larg, cândva

 

este ziuă seara

a fost înlăturat întunericul

 

NELINIŞTE

 

cu mine e clar: sunt cel fără faptă

paznicul Trecerii

răbduriu, imuabil,

dar tu, până când primăvara ta?

 

CE AUDE CHELNERIŢA

 

… un pescăruş!

 ori poate-un albatros,

l-am văzut dimineaţă, în grădină,

tare-aş vrea să ştiu cum de-a ajuns aici?

în excursie?

oare de unde-i?

 

… şi a cui!? a lui Cehov? a lui Labiş?

a lu’ Baudelaire??

 

ÎNFLORIREA.

 

de dimineaţă râsete păsări

( au tăcut toată noaptea ) şi

 

din toată această alergare şi stare, s-a ales ireparabilul

 

– se petrece la fel ca înflorirea lui Aprilie:

cineva pocneşte uşor din degete şi

 

timpul nu mai are treabă cu tine, nu te mai derulează

 

FEERIE

 

genial verdele brazilor în după-amiaza de primăvară

virez într-un mic somn fără griji

pot fi atent în sfârşit la cum îmbătrânesc

 

ceea ce mi se întâmplă rar

îmbătrânirea petrecându-se, ca viaţa, între timp,

când nici nu te gândeşti la ea

 

iată învinsul, iată străbătătorul,

cu armele boante alături, bucuros dormind –

nu, nu veni, mare somn, acum

 

LILIACUL SUB FEREASTRĂ…

 

 

un domn cu sprâncene albe, şapcă albă, în oglinda retrovizoare

tocmai intră pe poarta celei de-a doua tinereţi –

 

de-ar fi ceva mai blond, şi-ar lua Weltmeister-ul verde-argintiu diseară,

ar merge cu pedagogistele la serenadă,  apoi la o femeie singură

 

le chemi sau nu, se ivesc iar şi iar în amintire,

au nevoie de adorarea şi disperarea noastră

 

VORBE MARI

 

un bătrân trece razant pe lângă mine

sunt un om evitat în ultima clipă

ne-am fi îmbrăţişat cu trosnet cald, căzând

 

clopoţeşte-n oraş, vibrează votca-n pahare

trei picuri de ceai rosé îmi picură pe mâini

sunt şi eu o pată de culoare în realitate

 

de azi înainte voi purta pantaloni călcaţi impecabil,

indispensabili la dungă, pantofi lac, ciorapi albi,

ca domnii Duminica – să se vază, să se şti’!

 

 

ARĂTĂRI

 

de când scriu despre îmbătrânire, am flori la butonieră,

locuiesc într-un mare oraş,

mă strecor cu domniţele printre limuzine

altminteri, pare c-am lucrat o viaţă la vreo betonieră

 

– după ce voi fi consemnat toată îmbătrânirea,

voi fi tânăr la loc sau bătrân pentru totdeauna; încă nu s-a stabilit

 

 

 

 

 

 

 

VIZITĂ

 

„nu-mi trebuie decât această linişte cu ciori,

doctorul mi-a prescris cât mai multă”

mă întâmpină prietenul internat

 

mai departe, facem ture nebune prin oraş

surprindem un grup de manechine oprindu-se din dans,

încremenind la loc în vitrină

 

pe cer scrie VARĂ,

ni se îndesesc sprâncenele

pe toate casele de amanet scrie clar A-NA-MET

 

OBSERVAŢII

 

şed cu bătrâneţea mea

fără- a prinde chiar de veste

 

uneori, când închid mâzgălită ciorna,

se profilează poemul

 

DESFĂŞURARE

 

ce mai faceţi dumneavoastră,

sunteţi bine?

 – astăzi pot să le-ating

se opresc, râd, stăm în poveşti

 

astăzi mă desfăşor

alerg prin oraş cu tot luciul verii pe faţă,

pun în ordine vorbirile tuturor,

să fie pace şi armonie

 

îmbătrânesc. se vede pe prieteni

 

ÎMPREUNĂ

 

tocmai venea asupră-mi  bătrâneţea,

ca o fanfară implacabilă, dodecafonică,

tocmai mă ocupa în 2 timpi şi 3 mişcări

 

– tu râzi în toiul lui Septembrie

cum te-am surprins privindu-mi chipul gol, în voie

şi râd şi eu

 

 

 

 

FOTOGENIE

 

o vedere veche scrisă-n străineză toată:

un sat de la noi

 

o casă o biserică o baltă în mijlocul drumului

nişte ţărani pe câmp

 

– un obiect unicat

sub voalul verdelui adăugat, trecutu-i perfect

                                    

 

JAZZ

 

ultime zile de vară

toţi vrem să fim liberi şi fericiţi

ea, ca-ntotdeauna, ne fuge pe sub nas

 

noile mele poezii suferă deteriorări

tu, floare roşie, ai înmărmurit întreagă,

nesfârşeşti toamna

 

VIP-URI

 

de când a murit  prietenul meu, sunt mai interesant

sunt şi el, pentru cei ce l-au ştiut

mă opresc: „…ţi-a murit prietenul, poetul ?!”,

iar eu confirm, le povestesc de la capăt

 

la rândul său, prietenul meu a ajuns mult mai important

meşterul i-a scrijelit la căpătâi: Béke po(ha)raira!

s-au supărat  enoriaşii, familia

trecerea sa dincolo provoacă evenimente, are ecou

 

CONFUZIE

 

îmbrăţişez un om de care uitasem

s-a şters gradaţia dorului

( măsoară intensitatea absenţei)

gust deliciile resemnării

 

„ …anul viitor,  în  mai…”

îţi dai seama? va veni Luna lui  Mai!

altfel, de unde această bucurie,

acest foc sacru, potolit?

 

 

 

ÎN POVEŞTI

 

e linişte pace lucrurile au fost demult rânduite

noi în apartamentele noastre, ei afară sub glie

când, deodată, prietenul tânăr ne lasă singuri la masă

 

şi eu  vorbesc şi vorbesc, îmi pierd firul,

dau sfaturi zeiţei care nici nu ştia,

ci duce discuţia, mă priveşte întreagă

 

în cinstea ei, îmi voi cumpăra pălărie cu şinor,

cum poartă băieţii la San Remo pe scenă,

să-i cânt  frumuseţea, să se-audă în cafenea

 

 

PREZENŢE

 

absenţa celor duşi dintre noi se lăţeşte –

prieteni îndepărtaţi telefonează de demult,

se minunează că nu-s

purcedem la o strângere de rânduri  / să ne numărăm! /  

 

( ele aşteaptă în casele lor, în frumuseţe şi strălucire

singure, de neatins )

 

FLĂCĂRI

 

în oraşul cu femei singure în fereastră,

cu îndrăgostiţi singuri pe străzile singure,

petrecem ne petrecem

 

se vede prin noi ca prin frunzele tot mai subţiri mai străvezii,

cum trecem prin anotimpuri

 

apoi, anotimpurile trec prin noi

cu o mare viteză  &

o bucurie ne aşteaptă sigur

 

O NOUĂ ZI

 

într-o oglindă din colţul frizeriei, un nou bătrân

decelează atent fărâmele chipului din tinereţe

 

pleacă singur, lăsându-şi chipul scotocit în oglindă,

nimeni n-a observat nimic

 

VIP-ul zilei fiind frizerul al cărui client tocmai a murit în oraş

cald şi lumină, toţi au bilete la Loto, peste drum

 

DAT

 

formulez propoziţii despre lucruri implacabile

cum aş ieşi spre seară în grădină

 

asta-i bucuria, atâta-i al meu 

pacea înconjură locul şi omul

 

 

DISONANŢĂ

 

răsună trotuarele

îmi cer şi mie paşii de Duminică dimineaţă – ieşim

 

cum ne-nsoţim de-atâta vreme-n exclusivitate,

se-aud ca-n zi de lucru

 

AUTOBUZUL

 

unii călătoresc

de ex. bătrâna înaltă cu pânzătura cafenie,

nu o atinge nici un cuvânt

 

sau profesorul de geografie

vine la serviciu cu servieta cu mâinile pe genunchi,

înconjurat de munţi

 

alţii ne cărăm cu taxatoarea

într-o veselie,

uităm să coborâm

 

CÂINE

 

ceasul de perete se târăşte

dezacordat înainte

 

bate cu arţag, până-şi dă duhul,  

din toată fiinţa lui amărâtă

 

ca un câine rebegit,

ca o potaie inexorabilă

 

 

 

 

 

 

 

17

 

***

 

staniol în vânt,

brad în zăpadă, în drum

– După-Sărbători

 

***

 

într-un danţ  uşor,

fulgi mai mult în cădere –

sfârşit de iarnă

 

***

 

întroienit,

abia trece prin primăvară

– un decembrin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s